Paris - Roubaix

     Pfuuu, cu ce să încep!? Nu zice "cu începutul", că e clișeu. Cu sfârșitul, nu s-a inventat. Dacă nu îți place ciclismul nu prea ai cum să prinzi savoarea acestei curse. Un monument între monumentele ciclismului. Clar mă poti contrazice, fiecare om are cursa sau cursele lui preferate. Mie cred că îmi place mai mult Roubaix decât Turul Flandrei. Nu știu ce face diferența în favoarea cursei franceze. Vorbesc franceza, dar îmi place flamanda mai mult, deși nu înțeleg decât 3 cuvinte. Wout van Aert. Atâta flamandă știu și eu. Azi am băgat o tură scurtă și tare pe aici prin triunghiul Bermudelor din Adânca - Săcuieni. Ceva mașini, ceva vânt, ceva caini, dar o senzație de picioare bune mi-a făcut ziua mai frumoasă. Deja era, am avut treburi legate de gard și am fost să luam scara de la Hornbach. Nu credeam că mai apuc să ies azi, parcă aș fi putut să fac pauză, dar m-am încordat și a fost de bine. Să ne întoarcem la ciclismul adevărat, Mancuso!

    Paris - Roubaix. S-a născut din dorința unor pasionați de ciclism care și-au construit un velodrom și își doreau să organizeze competiții cicliste, să concureze cu cursele parizienilor. Doi patroni de fabrici de textile, Theodore Vienne si Maurice Perez, și-au unit forțele, au construit velodromul din Roubaix în 1895 (ai citit bine, 8 înaintea lui 9) și au creat câteva curse importante pe velodrom. Dar s-au gândit să meargă mai departe, să organizeze o cursă cu plecarea din Paris și sosirea la ei în bătătură. Dar aveau două probleme. Cele mai cunoscute curse aveau startul sau finish-ul în Paris iar Roubaix era prea de la țară ca să reprezinte o destinatie de vis. A doua problemă era că puteau să aibă startul sau finish-ul în Roubaix, dar nu amândouă. Așa că i-au combinat pe niște jurnalisti sportivi de la cotidianul Le Velo, care erau mai deștepți și au propus promovarea cursei lor ca o pregătire foarte bună pentru o cursă mare Bordeaux - Paris, care avea loc după patru săptămâni. Distanța de 280 de km de la Paris la Roubaix era considerată o joacă de copii comparată cu cursa mai cunoscută de 560 de km. Plus că participanții aveau asigurată o primire de eroi la Roubaix. Au stabilit și un premiu de 1,000 de franci, circa 7 salarii de miner pe vremea aceea. Wow! Directorii ziarului au fost de acord să patroneze cursa, și l-au trimis pe editorul Victor Breyer să caute un traseu. După ce a mers o bucată de drum cu mașina. a luat-o pe bicicletă. Și l-a bătut vântul, l-a bătut ploaia, l-au bătut pavatele și drumurile desfundate pline de noroi, temperatura a scăzut și i-au înghețat bojocii, de a ajuns la Roubaix rupt și murdar și hotărat să trimită o telegramă la ziar să nu organizeze așa porcărie de cursă, prea periculoasă și nepotrivită rutierilor. Dar în seara aceea, o masă caldă împreună cu echipa din Roubaix l-a făcut să se răzgândească. Ce bine!

    Prima cursă era să se desfășoare de Paște, dar biserica catolică a considerat-o o blasfemie și s-a opus, așa că primul Paris - Roubaix s-a tinut pe 19 aprilie 1896, la două săptămâni după Paștele catolic. Dar în 1897, chiar s-a ținut de Paște. Doamne iartă-i pe păcătoși. Pesemne că pățania cu drumul greu al lui Breyer a fost cunoscută, astfel că jumate din cei înscriși nici nu s-au mai prezentat la start, la Brasserie de l"Esperance. Adevărul e că aveai nevoie de speranțe multe să termini așa traseu. Printre participanți s-a numărat Henri Desgrange, un cunoscut ciclist de pistă, care s-a apucat mai târziu să organizeze Turul Franței. A mai fost și Henry Garin, câștigătorul primului Tur al Franței. Garin era un erou local, mai ales că el cu cei doi frați ai lui aveau o afacere cu biciclete în Roubaix. Cursa a fost câștigată de germanul Joseph Fischer, Garin a venit pe 3, la vreo oră de câștigător. A doua cursă din 1897 a fost câștigată de Garin, urmat de olandezul Mathieu Cordang, după o luptă crâncenă în ultimii doi kilometri.

    

Joseph Fischer, în costum aero de epocă.

     Rutierii au fost întâmpinați cu ovații de către publicul numeros prezent pe velodrom și pe străzile din Roubaix, o adevărată sărbătoare a epocii. De atunci, cursa a fost câștigată de cicliști din diverse nații, cele mai multe avându-le Belgia, cu 57 de victorii, pe locul 2 Franța cu 28, Italia cu 14, Tările de Jos au 9, Elveția 4, Germania cu Irlanda și Australia cate 2, apoi cu câte o victorie apar Luxemburg, Slovacia (ghici prin cine!), Suedia și, mare surpriză mare, Moldova, da, prin Andrei Tchmil în 1994. Ce tare! Acum, pe persoană fizică, cele mai multe victorii, cate 4, le-au obtinut Roger De Vlaemink (om fi rude!?) și Tom Boonen. Ultima victorie, în 2024, a fost obținută de Mathieu van der Poel, care are si el două. 

    Renumele de "Infernul nordului" ar putea să aibă legătură cu condițiile dificile îndurate de rutieri pe drumurile de țară, pline de pavate și noroi, printr-o zonă minieră cu oameni duri și încercați. Dar renumele îi vine de la traseul de după Primul Război Mondial. Organizatorii și jurnaliștii care au verificat starea traseului din 1919 nu știau ce îi așteaptă după 4 ani de lupte și bombardamente grele. Mai era oare vreun drum către Roubaix? Oare Roubaix mai exista? La început, lucrurile păreau normale: erau distrugeri, era sărăcie, și era o lipsă ciudată de bărbați. Totuși Franța supraviețuise. Dar pe măsură ce se îndreptau spre nord, aerul a devenit irespirabil, de la conducte de scurgere stricate, canale înfundate, leșuri de animale putrede. Copacii care ar fi trebuit să înverzească odată cu venirea primăverii erau de fapt negri, niste cioturi zdrențuite care își îndreptau crengile spre cer ca niște muribunzi în căutarea mântuirii. Peste tot domnea noroiul și distrugerea. Cineva din alai a rostit cuvântul "infern" și a doua zi a apărut în ziar articolul cu "Infernul din nord". Așa s-a născut legenda. Câștigătorul din 1919 a declarat că nu a fost o cursă, ci mai degrabă un pelerinaj.

    Traseul are o lungime de circa 260 de km în prezent, deși prima cursă a avut 280. Startul se dădea din Paris la începuturi, apoi s-a mutat mai la nord la Chantilly in 1966, apoi în 1977 s-a mutat la Compiegne, mai departe. Acum sunt 260 de km de traseu, primele pavate sunt așezate pe la kilometrul 100. Apoi se succed mai multe secțiuni de pavate, totalizând circa 55 de km de piatră cubică. Lumea zice  că sunt nasole, dar eu îndrăznesc să spun că drumurile patriei noastre rivalizează cu pavatele și nu cred că m-ar surprinde prea tare. Finish-ul e pe Velodromul din Roubaix, care în prezent nu e folosit decât pentru cursa monument, și pentru echipa de rugby din localitate. Velodromul are cele mai faimoase cabine de duș din ciclism, fiecare purtând numele unui fost câștigător.

Belgianul ne-flamand Gilber, câștigător și el.

    Traseul are 29 de secțiuni de pavate, toate clasificate cu stele în funcție de lungime și dificultatea dată de cât de proaste sunt pavatele. Sunt 3 sectoare de 5 stele: Troue d'Arenberg - tranșeea din Arenberg; Mons-en-Pevele, vezi că nu se citește "e"-ul final, da!?; Carrefour de l"arbre, diferit de Carrefour de Militari, clar. Toate 3 sunt foarte spectaculoase, cu mii de spectatori pe margine. Mie îmi place cel mai mult Tranșeea, o linie dreaptă într-o pădure, pe care se intră, sau se intra, că au modificat-o organizatorii din motive de siguranță, așa, se intra cu 60 la oră. Mereu erau probleme, se cădea, toată lumea se bătea pentru poziții, de aici și viteza uriașă. Clișeu: nu se câștigă cursa aici, dar se poate pierde. E un fel de loterie, dai ca surdu'-n clopot, închizi ochii și ții bine de ghidon. Sunt 2,2 km de pavate distruse, bicla sare în toate părțile, îți pierzi plombele, te rogi să nu faci pană, să nu cazi sau să nu cadă cineva în fața ta. Ai loc spre stânga să te duci pe iarbă verde și în pădure, dar nu ai chef de picnic în zi de cursă, zău!

Nu înțelegi nimic d-aici.

    Aceste informații sunt ușor de găsit pe wikipedia, nu vreau să te plictisesc cu date și cifre. Azi se întâmplă toată nebunia, durează vreo 6 ore. Vremea se arăta instabilă ieri, acum sunt șanse de ploaie vreo 30%, deci slabe. Dar e posibil să fie ceva noroi, nu știu de unde, dacă nu a plouat, o fi fost click-bait pe vreun site. Cele mai spectaculoase ediții s-au desfășurat pe ploaie. Sunt o adevărată mană cerească pentru televiziuni, dar pur chin și durere pentru cicliști. Am citit niște citate faimoase ale unor rutieri, dar cel mai mult îmi place declarația lui Theo de Rooij, neerlandez, car era favorit in 1985 dar a căzut și a pierdut orice șanșă de victorie. La final, plin de noroi și lovit, a declarat: "e o cursă idioată, muncești ca un animal, nu ai timp să te pipi, îți uzi pantalonii. Mergi așa prin noroi, aluneci în toate părțile... e o cursă de căcat". Parol, așa a zis. Apoi a fost întrebat dacă va reveni: "Bineînțeles, e cea mai frumoasă cursă din lume". Sean Kelly, dublu câștigător, a zis: "e o cursă oribilă să o alergi dar e cea mai frumoasă să o câștigi". Chris Boardman, campion olimpic pe velodrom a zis: "e un circ, eu nu vreau să fiu unul dintre clovni". Favoritul meu Wout a comentat: "fiecare are povestea lui în cursă; când ajung la autobuz după cursă, ascult poveștile celorlalți și încep să înțeleg ce s-a întâmplat, asta e frumusețea cursei". 

    A fost o perioadă mai gri în istoria acestei curse, când participau doar specialiști, care nu prea alergau în alte curse și lumea nu mai era atât de interesată de ea. Dar după anii 2000, ușor-ușor, cursa a început din nou să atragă atenție și ciclisti mai cunoscuți, ajungând acum la un fel de glorie, toată lumea vrea să se dea la Roubaix, toți vor să vadă cursa live sau pe tv. O adevărată sărbătoare franceză cu gust belgian, fiind foarte aproape de granița cu Belgia, e plin de steaguri cu leul flamand. Avem mai mulți favoriți. Mathieu van der Poel, câștigătorul ultimelor 2 ediții, colegul lui Jasper Philpsen, venit de 2 ori pe podium, Mads Pedersen și italianul Filippo Ganna care a câștigat-o la juniori. Wout van Aert e considerat și el mare favorit pentru că lui i s-ar potrivi cel mai bine traseul, vedem. Mai e și nebunul de Tadej Pgacar, câștigător în Turul Flandrei duminica trecută, a ajuns și el printre favoriți, dar eu nu îl văd concurând pentru victorie, are vreo 10 kilograme mai puțin și e nevoie de forță brută pe 55 de kilometri de pavate, chiar dacă sunt plate, tot te secătuiesc. Ar mai fi Nils Politt, Florian Vermeersch, Dylan van Baarle, Jasper Stuyven și Josh Tarling. E nevoie de picioare, cap limpede, mult noroc să nu faci pene sau să nu cazi. E o cursa nebună, intensă, plină de suspans și stres. Ciudat că nu am emoții, pesemne sunt obosit, mă cheamă patul, dar sigur la cursă voi fi în priză. Haide, Wout, fă-ne mândri și azi!

Fratele Wout la recunoașterea traseului.