Karate

     Din traducere liberă înseamnă "mâna chineză", eu așa am găsit, dacă ai altă versiune, te rog să îmi zici. Un sport de contact, dur, dar care e foarte benefic, mai ales pentru copiii indisciplinați. Noi nu am dus-o pe Emma la karate pentru asta, ci pentru a căpăta încredere în ea. Cum e ea pasionată de dans și prinde toate mișcările numaidecât, sunt convins că va fi cea mai rapidă în luarea centurii negre sau care o fi cel mai înalt rang. E bine că îi place, suntem la început, nu a fost timp să învețe și ea pentru a participa la vreun concurs. Dar tot ne-am dus și noi până acolo, să vedem care e treaba. Sensei a anunțat 852 de copii înscriși, eu am zis că o să fie lume. Frate, și a fost plină sala sporturilor din Târgoviște. Copii, antrenori, aparținători, oficiali. Parcări pline, poliție și jandarmi, dar liniște, fără stres. Sala polivalentă e o reminiscență comunistă, nu s-a schimbat cu nimic, poate doar ușile de termopan care sunt închise la intrarea mare. Se intră prin lateral, un mini-bar (a se citi o masă de plastic) cu cafea și gustări te întâmpină imediat după ușă, lume multă și ceva agitație, dar nu să te întoarcă din drum. Hai că e bine. Găsim niște locuri libere și începem să urmărim ceva competiții deja în derulare. Nu am venit de la prima oră că e week-end și am mai lenevit la cafea. Se dau note, sunt și niște steaguri albe și roșii, nu înțeleg care e bun sau rău, o căutăm pe Sensei și mai stăm prin sală. E multă gălăgie și pare haos, dar copiii știu ce au de făcut și lucrurile progresează. Pauză de scris, a venit doamna și bem cafeaua, scriu pe urmă. Gata, înapoi la scris după o zi întreagă. Nu-i bai. Așa, unde eram?! Aaa, gata, la karate. M-am bucurat să văd atâția copii în sală, concurând. Au venit de prin toată țara. Mă gândeam că poate situația din România nu e atât de gravă, că viitorul ar putea suna mai puțin rău, era să scriu mai bine. Lumea care face sport, mai ales karate, are o altă abordare asupra vieții, mai sănătoasă, poate mai corectă. Clar cu o floare la ureche nu se face primăvară și mai e mult de lucru. De exemplu, în spatele meu erau două fete care stăteau cu picioarele pe spătarul scaunului meu și adidașii lor se ștergeau de geaca mea. Fetele erau concurente la karate. Disciplină, onoare, bun-simț. Erau călare pe tiktok, volum tare, bine că nu erau manele. M-am enervat un pic, dar nu cât să le atrag atenția. Poate am eu pretenții prea mari de la România, de la români. Poate sunt un naiv care crede că lucrurile vor evolua în direcția potrivită. Speranța moare ultima, dar parcă uneori noi suntem ăia de îi punem perna pe față, să se ducă mai repede. Zic să fim sănătoși și mai buni. Atât. Restul, se rezolvă. Hai la cafea mai întâi!

p.s. m-am bucurat să văd lumea stând în picioare la intonarea live a imnului național, o bilă albă.

Atmosferă de țară sportivă.

 

Mulți copii, mulți părinți, mulți oficiali.