Pasiunea și nevoia

     Eu știu că în viață faci ce vrei până când începi să faci ce trebuie. Eu nu prea am avut de ales și m-am angajat într-un domeniu care nu îmi plăcea, vânzări, nici nu mă pricepeam, a ieșit un rahat. Am învățat multe, clar a fost o experiență benefică, așa cum sunt toate experiențele neplăcute, măcar știi să nu mai faci. Dar pentru că sunt foarte prost, m-am mai angajat de două ori în vânzări și tot nu mi-a plăcut. Nu e de mine. Să fiu sincer, nu știu ce mi-ar fi plăcut să fac, eram într-o perioadă relaxată din viața mea, anul III de ASE, relații economice internaționale, mă gândeam că o să lucrez în diplomație, îmi plăcea materia deși nu prea învățam, era cu comunicare și vorbă multă. Fix pentru mine. Am încercat eu de două ori să intru la Ministerul Integrării, două concursuri, nicio intrare deci zero reușite. Alte experiențe utile. Am lucrat în multe domenii și multe joburi, cu mulți oameni și în diferite roluri. Acum mă folosesc de ceea ce am învățat, partea de comunicare și engleză sau italiană, și matematica la costuri și rapoarte. Sunt la firma asta de 12 ani și îmi place din ce în ce mai mult ce fac. Am trecut prin mai multe posturi, mereu cu mai multă implicare de la cenușiu și responsabilități crescute. Am avut noroc să mă integrez într-o echipă zăpăcită, care apreciază oamenii muncitori și sinceri, care nu se dau ocupați când nu sunt, care stau peste program când e nevoie, dar se și relaxează atunci când e loc. Am noroc că șeful meu mă încurajează să gândesc, să găsesc soluții la problemele din echipă și mă ajută să înțeleg lucrurile complexe, putând astfel să fac mai mult și mai bine, lucrând mai puțin dacă se poate. Mă coafează stilul ăsta lejer, liber, deși nu sunt, am un șef și ascult ordine. Dar am libertate de mișcare în ceea ce privește organizarea muncii. Nici nu mai vorbesc de libertatea de mișcare din timpul zilei, când mă pot ocupa și de treburi casnice sau chiar sportive când timpul permite. Nu îl pot numi job de vis, dar e cel mai bun pentru mine. Sunt oameni care nu suportă să lucreze de acasă, vor la birou sau pe teren. Eu sunt ca mobila, stau unde mă pui. E bine acasă, nașule, și ce dacă e gluma aia cu "nu mai muncim de acasă, trăim la birou". Pentru mine e mult mai bine așa. Am lucrat din greu să ajung aici, am făcut sacrificii, nu a fost simplu. M-aș pensiona de la actualul loc de muncă, așa de bine mă simt. Sunt și părți mai puțin plăcute, dar nu vrei să mă auzi văicărindu-mă. 

    Sigur te întrebi ce mi-a venit să scriu asta. Am mai vorbit despre muncă, despre pasiune, dar ieri a desenat Emma ceva și am rămas mască. Eu o susțin în pasiunea ei pentru desen, pentru dans, dar zău dacă aș ști ce să aleg pentru ea, să aibă o viață bună. Nu perfectă, nu fericită, ci bună. Să își permită chestii, să se plimbe, să nu aibă boli profesionale, să nu fie stresată, să își folosească potențialul, și dacă se poate, să îi și placă jobul ei. Nu știu dacă se poate trăi din desen, o să vină AI peste noi și artiștii vor muri de foame. Cu dansul nu știu dacă ajunge prea departe, e o lume dificilă și e nevoie de sacrificii și compromisuri care își cer tributul mai târziu. Nu o văd nici la corporație, ca mine, de la 9 la 5, de luni până vineri. Parcă are prea mult cenușiu ca să rămână aici. Cred că ar putea să fie influencer, pe frumusețe, pe make-up, pe dans, pe viață, habar n-am. Soția zice că o vede arhitect, că îi place mult și matematica. Noi ca părinți îi vrem binele, și tragem de ea să facă școală la greu, să rupă cartea, ca să aiba cât mai multe opțiuni. Singură își va găsi drumul, oricât ne-am stresa noi. Eu am ajuns în punctul ăsta de liniște după mai bine de 20 de ani de căutări. Clar eșecurile m-au învățat să privesc lucrurile în modul relaxat de azi. Nimic nu e gratis, nimic nu e ușor, fericirea e doar un moment, dar liniștea poate fi de lungă durată, prin muncă și dedicare. Susțin orice drum, ajut cum pot, îmi exprim părerea sinceră despre orice. Sunt sigur că va ieși ceva bun! Acum e  vacanță și mergem la munte! Hai afară la zăpadăăăăăăă!

O mâzgălitură.