Istoria ciclocrosului. Din dragoste pentru noroi.

    "For the love of mud" e un film despre sportul ăsta murdar dar atât de frumos și disputat. Ideea articolului mi-a venit când căutam știri despre eorul meu Wout care a anunțat duminica trecută că va participa la Mondialele din Franța de pe 2 Februarie. Lumea ciclismului s-a entuziasmat imediat, biletele la eveniment s-au vândut în număr și mai mare, cerneala a început să curgă. Voi scrie și eu un articol separat despre această super-știre care m-a bucurat cu măsură, știu care îi sunt șansele dar o să mă bucur de spectacol. Să revenim la istoria ciclocrosului.

    Prezentarea pe care am găsit-o zice despre ciclocross că e un sport foarte popular în Belgia și Franța inițial și apoi Cehia și Olanda. Cursele au loc de obicei toamna și iarna și presupun parcurgerea mai multor tururi pe un traseu scurt cu tot felul de obstacole naturale și artificiale: dealuri, hopuri, șanțuri, bălți, scări, rampe, poduri, gropi cu nisip, plaje, rădăcini, poteci și copaci. Aceste obstacole te obligă să descaleci și să iei bicla la spinare. O aberație, având în vedere că bicicleta trebuie călărită, nu invers. E ca și cum ai lua calul în spinare la călărie. Ce sport mai e și ăsta, Mancuso!? Plus că traseul e denivelat și dificil, mai mult specific pentru cauciucuri late de mtb, și tu te dai pe o cursieră cu gume subțiri de 33'' aproape cât alea de asfalt. Gata, am pierdut juma' de auditoriu. Mi-a zis cineva că ăsta e un sport struțo-cămilă, off-road cu cursiera. Acum 12 ani mi-a zis un amic despre el și l-am privit chioraș. Apoi l-am descoperit singur într-o iarnă pe youtube, datorită lui Wout van Aert și apoi Mathieu van der Poel, titanii sportului, și m-am îndrăgostit până am ajuns să îl practic și eu.

    Modul în care un ciclist depășește aceste obstacole diferă în funcție de abilitățile fiecăruia, dar o imagine care definește acest sport este un grup de bicicliști care urcă un deal plin de noroi cu bicicletele în spinare. Dar de cele mai multe ori, porțiunile dificile nu ocupă prea mult din traseu, lumea nu a venit la maraton de alergare, vrea să vadă ciclism. Cursele pentru profesioniști durează cam o oră, distanța variind în funcție de codițiile de pe traseu. Cele mai importante curse de ciclocros atrag zeci de mii de spectatori. Da, da, ai citit bine, nu exagerez. Aceste curse au loc în Belgia și Olanda, țări cu tradiție. La belgieni, de exemplu, se uită mai multă lume la ciclocros decât la fotbal, ceea ce arată cât de mult iubesc ei sportul ăsta în noroi. Cel mai frumos duel care are loc în prezent e între Wout și MVDP, doi titani în ciclocros și în același timp, doi titani în ciclismul de șosea. Totusi, celebritatea lor vine din ciclocros. Julian Alaphilippe, dublu campion mondial la sosea, tot din ciclocros vine. Ei au adus o popularizare uriașă a sportului, dar in continuare, cea mai mare audiență se face în Țările de Jos.

    Originile crosului se găsesc in Franta, în 1902, când Daniel Gousseau ( nu Cousteau) a organizat primul campionat francez național de ciclocros. Geo Lefevre, inițiatorul Turului Franței, a jucat de asemeni un rol determinat în dezvoltarea sportului. După ce Octav Lapize a declarat că pregătirea de peste iarnă din ciclocros l-a ajutat să câștige Turul Franței în 1910, sportul a început să își mute granițele, a trecut în țările vecine. Primele țări care au avut campionate naționale au fost Belgia în 1910, Elveția în 1912, Luxemburg în 1923, Spania în 1929 și Italia în 1930. Anul 1924 aduce primul campionat inter-țări, tinut la Paris. Ciclocrosul e patronat de UCI (Uniunea Ciclistă Internațională). Primul campionat mondial s-a ținut la Paris în 1950. 

    Deși își are originile în Franța, sportul a fost dominat timp de 4 decenii de către belgieni. Cei mai cunoscuți campioni sunt frații Roger și Erik de Vlaeminck (om fi rude!?), Albert Van Damme, Roland Liboton, Paul Herygers, Danny de Bie, Mario de Clerq, Erwin Vervecken, Bart Wellens, Niels Albert, Sven Nys, Vezi că ăsta se citește "Neis". Timpurile actuale ni-i dau pe Wout van Aert, triplu campion mondial. Thibau Nys, campion belgian și european. Michael Vanthurenhout, campion european și proaspăt câștigător de Cupă Mondială. Ely Iserbit, campion belgian și dublu câștigător de Cupă Mondială. Mai avem Toon Aerts, Laurens Sweeck, Niels Vandeputte, numind doar câțiva din cei care câștigă etape de cupă mondială sau alte curse internaționale.

    Cea mai mare concurență pentru belgieni au facut-o "olandejii". Câteva nume mari sunt Hennie Stamsnijder, Rein Groenendaal, Adrie van der Poel, Henk Baars, Richard Groenendaal, Gerben de Knegt și Lars Boom. Mathieu van der Poel este considerat în prezent cel mai bun ciclocrosist. Unii zic că ar fi GOAT, adică cel mai bun din istorie, cu 6 titluri mondiale (cu unul mai puțin decât Eric de Flamemink) și peste 150 de victorii profesioniste (sper să nu mă înșel).

    Alte nații care au dat nume mari au fost cehii, prin Zdeněk Štybar care a câștigat 3 titluri mondiale. Au avut și italienii nume mari, Renato Longo, Enrico Franzoi. Acum spaniolii îl au pe Felipe Orts Lloret, 7 titluri de campion național, foarte prezent în curse, mereu în față, aproape adoptat de belgieni.

    Pentru noi, în Românica, nu am găsit nimic în arhivă, o să mai caut și vă anunț. Deocamdată, nu avem prea multe date, informațiile se limitează la câștigătorii de la băieți și fete din 2008 încoace. Attila Malnasi e cel mai bun crosist roman, are 2 titluri de campion national, Edi Grosu la fel. La fete, cu trei titluri se laudă Eszter Bereczki, nu știu cum se citește, și urmează tânăra speranță Wendy Bunea, care are doar 2 deocamdată, dar va mai aduna. E slabă mișcarea, mon cher, nu avem cum să ne comparăm vreodată cu țările cu tradiție, dar asta nu înseamnă că nu putem spera la o dezvoltare frumoasă a acestui sport de nișă, cu puțini adepți și atleți acum, dar care poate crește. Așa că hai să ne pregătim de mondiale unde vom avea si români si românce, să le ținem pumnii și să ne bucurăm de spectacol. Eu așa o sa fac!😀😀😀😀

Prin zonă

     

Pizzerul pe Mont Ventoux.

    Mâine ar fi fost ziua lui Petrache. Colegul nostru de la Bălăceanca a luat-o în sus acum 7 ani, se grăbea să scape de pe planeta asta poluată și din ce în ce mai nepotrivită vieții. Ar fi implinit 37 de ani. Eu l-am cunoscut din întâmplare la niște ture pe mtb pe lângă Târgoviște și am devenit prieteni, uniți de pasiunea comună, adică simplă, pentru ciclism. Am fost la multe curse, am băgat multe ture, avem multe amintiri, dar cel mai mult îmi place cea legată de cursa de la Sinaia, Infernul muntelui, 2015 sau 16, nu mai știu exact. Clar am și alte amintiri mai frumoase, cum sunt cele legate de nuntă unde mi-a fost naș și l-am făcut de râs când i-am pupat mâna, deși ura acest lucru și m-a rugat să nu o fac, tot l-am făcut de băcănie. Așa, înapoi la ciclism. Cursa era sâmbăta, startul la 11 din centrul lu' Sinaia. Noi facem calcul și putem pleca liniștiți la 9 din București. Pe atunci eram concetățeni capitaliști, apoi eu m-am mutat la țară la Târgoviște. M-am dus la el acasă, am pus tot în mașină și la 9 am plecat. Drum lejer pe DN1, dar până în Câmpina îl apucă și anume căcarea pe pizzer și parcăm în porumb. Se eliberează de griji, nu se face verde la popou, bine că a avut curpapier, îi dăm inainte. Suntem în grafic. Până ajungem la Nistorești, e un petrom pe dreapta, deja suntem de vreo 10 minute în coloană. Aici lăsăm mașina, nu avem cum să ajungem la timp, e 10 și startul e la 11. Și mai sunt "dăcât" treij' de kilometri. Nu e mult pentru o oră de bicicletă, dar e în sus, trăi-ți-ar clanul! Haide, oștenii mei, să biscuim! Lăsăm mașina la petrom, ne schimbăm și o tăiem la deal. Sau munte. Petrache îmi zice că nu are picioare, să trag eu. Pe drum mai găsim fo' doi întârziați, se pun și ei la plasă, dar cum începe să urce drumul un pic în Comarnic, ne lasă singuri. Mamă, ce puternic sunt! Petrache gâfâie, nu mai vorbim, eu sunt în formă și trag de parcă pierd bani dacă nu prindem startul. Am mai ratat eu starturi, la naționalele de contratimp și la o cursă pe mtb când am facut pană pe tura de încălzire, dar alea sunt alte povești. Alex Peșa e deja la Sinaia, ne vedem cu el acolo, i-am zis că venim pe bicle. Omul ne-a luat pachetele de concurs cu numerele și le-a plasat la poarta de start/sosire. Trecem de Posada, muzeu cinegetic, valea lui Bogdan, valea plângerii lui Petrache, trece și timpul. Știi bancul cu timpul? I l-am zis și lui Petrache care abia respira în roata mea. Eu am băgat cărbuni și jăratec până la intrarea în Sinaia. Mai sunt 10 minute, Peșa ne suna disperat că s-a așezat lumea la start și urmează să plece în cursă. Ajungem și noi în centru și ne punem numerele, ne așezăm în spatele plutonului taman când se auzea Alex Ciocan in difuzoare: 3,2,1, staaaart. Noi, cu pulsul în gât, suntem deja obosiți. Dar râdem ca tâmpiții și ne bucurăm că am ajuns. Nu mai contează cum mergem și ce rezultate obținem. Bine că ne dăm. Am băgat, cred, câte 5 sau 6 ture, ne-am cam chinuit, dar a fost distractiv. La sfârșit, ne-am bucurat de cola și dulciuri, am mâncat ceva și am luat-o spre mașină. Nu mai știu ce locuri am luat, mai degrabă ne-au fost acordate, cum lua lumea diplomă de merit noi am luat mențiune pentru condiții speciale de sănătate mintală. Acum, înapoi, la vale, a fost lejer, nu mai aveam de ce să ne grăbim. Doi nebuni la plimbare pe biciclete, după o cursă slabă și o aventură la munte. Ne e dor de tine, pizza boy, păcat că te-ai grăbit la cele eterne, sigur ne vom mai vedea undeva să bem o cola și să mâncăm un Big Tasty de la Mec. Mâine bag o tură până la Mânăstirea Viforata să stăm de vorbă! Haide ura!

Zeii ciclismului

     Nu știu dacă urmărești ciclismul așa cum o fac eu, dar mă gândeam că orice sport e patronat de niște entități sau zeități care au grijă de bunul mers al lucrurilor. Dacă muncești îndeajuns de mult, zeii te vor răsplăti. Dacă faci greșeli, vei fi taxat. Când am început eu să mă uit la ciclism, cel mai tartor în pluton era Lance Armstrong. A rupt tot, a câștigat titlul mondial și 7 Tururi ale Franței după ce a învins cancerul la oo cu care fusese diagnosticat în 1996. Omul a fost un monstru pe bicicletă. Din păcate, a fost implicat într-un scandal și mai mare decât el, legat de dopaj. Nu a recunoscut nimic, dar erau din ce în ce mai multe indicii că nu a fost curat când a câștigat tururile. Cum naiba toată lumea de la locul 2 în jos a fost dopată, iar el, care a rupt norma, a fost curat!? Păcat că nu a fost onest, să își recunoască greșeala. Cred în continuare că a fost cel mai tare ciclist în Turul Franței de oricând, că doar toți erau dopati, dar nu îl depășește pe Eddy Merckx, belgianul "Canibal" care a câștigat vreo 500 de curse în viața lui, 19 monumente și nu mai știu câte mari tururi. Dar tot nu îi consider zeii sportului. Eu mă refer în acest articol la puterile superioare, ne-umane, care au grijă de sport și sportivi. Cei la care te închini și aduci ofrande prin muncă și sacrificii pentru a obține victorii și medalii. 

    Ideea mi-a venit când am admirat echipa Jumbo Visma (așa se numea atunci) câștigând toate cele 3 mari tururi (Italia, Franța, Spania) într-un singur an, 2023. Nimeni nu mai reușise așa ceva. Au scris istorie. Eu am zis atunci că e super-realizare, dar parcă era ceva în neregulă. Nu s-au găsit dovezi de rea-credință, dar în anul 2024 acea echipă a fost măcinată de accidentări grave și super ghinioane. Prin toate cursele unde au fost, s-au prăpădit și nu au mai obținut nicio mare victorie. Eu am zis că e "pedeapsa" zeilor pentru ce au obținut în 2023, acum trebuiau să ofere ofrande. Și au oferit de le-a stat ceasul, răniți și absenți pe toate planurile, probleme și accidentări la tot pasul. Normal că nu m-am bucurat, ferească Bunuțul, dar am notat și analizat și asta am dedus, că nu e bine să fii calic, trebuie să mai lași și pentru alții. Săracul Wout van Aert, eroul meu, a căzut de două ori anul trecut și mai mult a stat pe canapea și în cârje decât pe bicicletă. A ajuns să spună că își dorește pentru 2025 să nu cadă. Vai de el. Și el nici nu a rupt norma cu victorii mari și multe, dar a picat și pe el fiind din echipa Visma. Jonas Vingegaard, a câștigat 2 Tururi ale Franței in 2022 și 2023. Pe 2024 l-a marcat cu o mega-căzătură de a stat prin spitale și era să dea colțul. Deci, nasol.

    Am văzut asta și la Primoz Roglic, un super-ciclist, a câștigat de 4 ori Turul Spaniei și o dată Turul Italiei. Era în 2023 într-o cursă de 7 etape, un tip evadase, Gino Mader se numea săracul (pentru că acum nu mai e printre noi) și era aproape să câștige. Și a venit calicul de Roglic și i-a luat victoria de sub nas. E, fix a doua zi, Roglic a căzut și a abandonat cursa pe care urma să o câștige sau a terminat în cârje.

    A mai fost și Remco Evenepoel. Belgianul a câștigat anul trecut 2 medalii de aur la Paris, la proba de contratimp individual și la șosea. Nimeni nu a mai făcut asta. Anul ăsta e în piuneze, a dat mașina peste el când era la un antrenament, nu știe cât va dura recuperarea, are probleme cu nervul la un umăr și nu știe ce cursă va bifa și mai ales câștiga.

    Stai să vezi unde vreau să ajung cu enumerările mele. Anul trecut, în 2024, Tadej Pogacar a rupt, a câștigat Volta Catalunia, Turul Italiei cu 6 victorii de etapă, și Turul Franței en fanfare cu alte 6 etape, Strade Bianche cu evadare de peste 80 de kilometri, monumentele Liege - Bastogne - Liege și Il Lombardia, plus Campionatele Mondiale și încă vreo 2 victorii mai mici. Frate, lumea îi zice "canibal" și e pe bune. Totuși, nu îmi pare calic, e doar foarte bun. Spun așa pentru că încă nu s-a dovedit nimic ilegal, mai bârfește lumea că e prea bun ca să fie curat, dar după părerea mea, ce e știință și nu e interzis, nu e doping. Totuși, faptul că a rupt în 2024 mă face pe mine să mă tem pentru el în 2025. E greu să depășească rezultatele din 2024, dar nu imposibil. Vrea să mai obțină niște victorii mari, Mondialele de anul ăsta sunt făcute pentru el aproape, vrea niște Monumente și încă un Tur al Franței. Lumea îl indeamnă să câștige toate cele 3 mari tururi într-un an, dar eu zic că acolo îi va mânia pe zei rău de tot și nu îl văd bine. Normal că ne bucurăm să vedem premiere, ceva ce n-a mai facut nimeni, dar cred că trebuie să aibă grijă și să ofere ceva în schimbul acestor victorii impresionante. Mă delectez urmărind ciclism, îmi place să văd eroi și eroine, dar când aceștia pățesc ceva, ma gândesc că au greșit ei pe undeva și asta e o pedeapsă. Că toți plătim pentru greșelile noastre, nu plecăm din viața asta până nu achităm toate datoriile. Poate și eu oi avea ceva datorii de nu mă nimeresc niciodată pe podium?! Hrană pentru gânduri târzii, nu stau acum. Hai la muncă, Mancuso, nu mai întinde mâna! 

Evoluție cu revoluție.

Naționalele de ciclocros, pe plus.

     Fii antenă ce idee mi-a venit! Normal că năstrușnică, altfel nu era de la cenușiul meu, clar. După ce am recitit articolul cu naționalele, parcă nu am fost mulțumit de rezultat. Rezultatul de la naționale nu se schimbă clar, dar măcar gustul pe care îl lasă articolul meu despre cursă aș vrea să fie altfel. E greu să comprimi impresii și trăiri într-un articol gen tik-tok pe care să îl sorbi între două guri de cafea, dar mă risc și o lungesc ca o țuică slabă la cazan, vedem ce iese, măcar îmi fac damblaua de a scrie cum simt, iar tu cititorule, poți să-ți bagi nemulțumirile într-o sticlă de sticlă cu dop și să o arunci în mare, poate o găsește Robinson Crusoe. Revin. Am fost la naționalele de ciclocros.

    Pregătirea a fost perfectă, trei luni de antrenamente pe și pe lângă bicicletă, șosea sau ciclocros, două luni în zona 2, adică baza, și apoi ceva mai intens. Plus că am băgat o alergare pe săptămână, undeva la 7 kilometri, lejer și aici. Am urmărit o grămadă de clipuri pe youtube despre pregătirea fizică, așa că am furat câteva idei și mi-am atârnat ganterele de gât și am lucrat si corpul meu de David în tinerețe. Marmură Carrara scrie pe mine, sculptat sunt acum. Frate, toate au fost bune și frumoase (ce misogin sună!), până pe 30 decembrie. Mai aveam 69 de kilometri și îmi completam Rapha Festive 500, fizicul era pe plus, mentalul la fel. Am prins și multe libere și am avut și liber de la fetele mele, pupa-le-aș pe creștet, zici că am fost în cantonament la joasă altitudine la Moreni. Fericire maximă până pe 31. Dimineața. Jeles maximus. O boală de boală m-a lovit atât de grav că nu m-am dat jos din pat decât să pipilic și ceiuc și un pic de mâncăric. Am bolit ca un câine șchiop în fața unui galantar plin cu salami. Oi fi având eu ceva păcate, nu multe, dar cum am zăcut eu a fost cu blestem. De la zeii ciclismului, de la dumnezeii soției, habar n-am, dar am zăcut grav. 6. Șase zile pe răboj, atât am stat în pat. Am chinuit sufletul cu tot felul de pastile și prafuri, am urmărit toate Tururile Flandrei din '97 până în prezent, nu am scris nika și nu am citit, am făcut rebus ca pensionarii și am dat cu mucii în orice. Fasole nu am avut, a scăpat. 

    Cred că îți dai seama că am anulat orice participare și gând de participare la naționale. Pe 6 ianuarie am ieșit timid la o plimbare, să iau iaurt și pâine. Pe 7 am ieșit cu bicicleta pe deal și am văzut că sunt moale ca un petic de curpapier ud. Ce să tragi, ce să împingi, calul din Doctorul Aumădoare s-a încarnat în Mancuso. Aia e, frate, ne uităm la tv pe 12 ianuarie, nu pupăm cursă. Stresant gând, dar l-am acceptat. Dar știi că sunt sucit. Pe 8 ianurie, fesbuc e plin de poze cu traseul și înscrierile pentru cursă. Băh, știi ce, mă discut cu soția, s-o ție Dumnezeu sănătoasă și lângă mine, și mă duc la Naționale. Zis, făcut, decis, aranjat. Dă-i și trimite mailuri, înscriere, asigurare, adeverință medicală. Eu inițial am trimis documentele vechi, aproape expirate pe 9, dar pe 10, vineri, le-am obținut pe toate cele noi și le-am trimis. Am avut super noroc că s-au aliniat planetele (chiar s-au aliniat câteva dintre ele săptămâna aia) și sunt înscris la națioanle. Nu am apucat să mă duc pe afară vineri, munca și stresul m-au ținut în casă. Am ieșit sâmbătă, nu m-am dus pe biclă la traseu, am decis să nu pierd timp pe drum. Plus că aveam o pană lentă, de la niște cauciucuri subțiri, după fiecare tură pe deal, găsesc câte un spin, de am rămas fără petice. Da, da, știu, aș putea să le fac tubeless, adică fără cameră, dar mi-e silă. Așa că am băgat bicicleta la portbagaj, 15 minute pe drum până la Domeniile Cantacuzino de la Florești, Prahova. Aici, lumea se dădea de zor pe traseu, m-am văzut deja cu suspecții de serviciu, că suntem o mână de oameni, și hai să ne distrăm. Plămânii mei mai scuipă foc și muci din când în când, și behăi ca măgarul din Shrek, dar picioarele se mișcă binișor și am încredere că va fi bine. Știu că nu am cum să rup fâșul, dar tot o să rup ceva. Prindem încredere, e ceva noroi, traseul e de fugă, destul de ușor ca nivel de dificultate și elemente tehnice, dar e bine că atrage noi adepți. Când traseul e greu, nu se înghesoaie nimeni. Vedem. La mine la categorie suntem 5. Am asigurat locul 5, la fel ca anul trecut la Porumbacu. Dar atunci eram orfan și lovit la operație, anul ăsta am altă scuză că am fost bolnăvior. M-am scos.

    După o învârteală de fo' oră jumate, am spălat bicicleta și m-am întors acasă plin de optimism. Și ceva noroi pe haine. Seara îmi pregătesc tricoul cu numerele, că altceva nu am ce. Fac o paranteză. Industria bicicletei inventează tot felul de chestii, schimbătoare electronice, cadre ușoare și aerodinamice, șosete de 1,000 de euro, planuri de antrenament și diete personalizate la virgulă, dar nu suntem în stare să înlocuim acele de siguranță cu care prindem numerele. E bun progresul, n-am ce zice! Revin. Noaptea nu a venit decât afară și pe ceas, eu am stat ca o bufniță flămândă până pe la 1 și ceva. Ioc nu am avut somn, emoțiile mă chinuiesc, amintiri nu am. Trăiască 3 Sud-est. Somn de nevoie, dimineața la 7 jumate sunt în picioare. Bag ovăz ca calul, iaurt, o banană, cafea nu am timp să fac. Clar mă foiesc inutil și plec pe fugă, deja un pic în întârziere. Nimeni nu merge cu mine, eu cu Hector Malot în mașină, singuri pe lume. Afară sunt "dăcât" minus 6. Ajung pe la 9 fix la traseu, prind ședința tehnică. Nimic interesant. Mai departe. Mă schimb, mă dau afară din mașină, corpul și mintea se opun, că e prea frig, oaie. Cică încălzire! Mai degrabă de-congelare a' la Nicușor. Un teren drept e locul de pregătire, dau câteva ture și dâre. Hai și la traseu, zic. Aici, surpriză, și neplăcută. Nu am frână spate. Memento Porumbacu! La naiba, nu vreau să "mori" și azi ca la Porumbacu, zău. Facem o probă. Prima coborâre îmi iese. La a doua ies eu prin gard cu tot cu biclă. Mă întind ca o pisică pe sobă iarna. Bine că nu am stricat traseul. Ghidon strâmb și moral lipsă. Sunt ok. E clară treaba, o să mă dau jos la coborâri. Aia e. Nici nu apuc să mai fac următorele două urcări și coborâri, alea sunt mai moi și mă descurc doar cu frâna față, că ne și cheamă la start. Nu pot să fac o tură completă, dar deja știu unde voi avea probleme. Ce naiv! La start și numărătoare și măsurătoare de cauciucuri. Suntem toți, ne aliniem. Mă dau cu categoriile de Master 1,2,3,4 și noi amatorii. Suntem 20 și ceva, cred. Eu, în ultimul rând. Bine că e aprozarul plin, eu ultima găină, o să ne distrăm. Am loc în jumatea liniei mele, să văd cum mă strecor. Nu am apucat să schimb mănușile, alea subțiri de curse au rămas în mașină. Mă dau cu alea groase cu care trag sania pe zăpadă. Asta e, mă descurc așa. Partea bună e că nu îmi îngheață mâinile. E frig, conașule, dar nu m-am îmbrăcat prea gros. O bluză cu mânecă lungă, un tricou, pantaloni lungi dar nu groși. Am testat variante de îmbrăcăminte și știu că nu îmi place frigul, dar nici nu vreau să mă sufoc. La -5 cât avem noi acum, sunt la limita înghețului când stau pe loc. Noroc că e startul în 3 minute. Apoi două. Numărăm secundele, eu îmi fac calcule de traseu și traiectorie, îmi măsor concurența cu ochiul de sticlă, nu mă interesează de nimeni și de nimic, să îmi fac eu cursa în ritmul meu, ăsta e planul.

    3,2,1, staaaaaaaaaaart! Clipsez imediat, accelerez prin mijloc, nu trebuie să dau pe nimeni la o parte, am culoarul meu. Zburăm și zburdăm peste câmpul înghețat, iarba e albă de la frig și noi scoatem aburi. Curbă la stânga, largă, viteză, sunt în mijlocul acțiunii, să nu mă dea nimeni cu cracii-n sus e singura grijă. Că dacă mă dau eu singur, e problema mea. Avem o cădere de vreo 2 metri fix în nas, ținem bine de ghidoane și accelerăm, curbă la dreapta, iar  dreapta, și depășesc un coleg de la altă categorie, că ne știm după numere. Ai mei sunt de la 30 în sus, eu am 34, sunt ultimul la catalog. O rampă mică din două bucăți, coșmarul meu din octombrie, dar acum pare că știu cum să o abordez și măcar nu pierd timp. Apoi, minune, frâna spate s-a dezghețat și o pot folosi. Vericuleeeee, nu mai descălecăm. Prima urcare, gâfâim, am un ritm bun, nu știu ce puls am, am hotărât să pun garmin în buzunar și să merg la sentiment. Prima coborâre, viteză, tremură un pic piloții, dar curgem la vale. Apoi iar în sus și scări. Ce babă sunt, îmi lipsește doar cadrul de aluminiu. Greu pe trepte. Apoi urmează locul cu aterizarea forțată de la încălzire. Frâna ține, dar blochez roata și îmi dansează spatele. Dar eu mă pricep, nașule, și o plimb de pe o parte pe alta ca un meseriaș în ale driftului pe bicicletă. Nu cad, dar am bazonul maro în degrade', nu mă distrez la vale, dar râd pe urmă când scap. E și asta o treabă bună. Mă uit pe traseu, deja ne-am întins, nimeni în imediata față, ceva lume în spate. Am zis să mă concentrez pe traseu. Și reușesc. La fiecare ieșire din viraj, accelerez. Mă simt bine și am picioarele la mine. Dar schimbătoarele fac grevă japoneză, cu eșarfe albe de capitulare. Nu e bine, domnule chestor, nu e deloc bine. Mă chinui să prind viteză aproape de fiecare dată când schimb. Mă strigă în boxe când trec pe lângă linia de start-sosire, io sunt, tată, și mă dau la naționale. Am confirmarea. Linie dreaptă, un zid dărâmat obligă la descălecare, sărim peste el și înapoi în șa, ceva nisip dar nu cât să te sperie, niște ace de păr, șanț cu săritură pe urmă, zbor. Mai depășesc un concurent, ce frumos e. Și eu sunt frumos, scuipă-mă! Un mal înalt, îl fac ușor, apoi ceva gropi, o podișcă romantică și îngustă și un mal oblic, cu noroi și rădăcini urâte. Aici, e greu, alunec și pe biclă și pe jos, dar scap. O altă zonă cu probleme. Am două. Iar șanț, accelerez când schimbă vitezele, dar nu îmi place. Nu mestec prea mult la gândurile astea, avem plăci de sărit. Au vreo 20 de cm, adică foarte joase, în octombrie aveau 40, deci aș putea să le sar, dar încă nu dețin aceste abilități de ciclocrosist, le las pe altă dată. Descalec, alerg și sar, și hop în șa, clipsez repede. Ce minunat sunt! Acum urmează o spirală marca Bivolaru, doar că fără integrare în absolut sau alte porcării. Eu merg la limită, dar îi văd pe toți cum se depărtează. Atât se poate, mergem cu tupeu. Iarba e înghețată de vanilie, dar curbele sunt largi și nu aluneci, dar trebuie să ții presiunea în pedale constantă. Termin spirala timpului, urmează o urcare. E grea dar o fac în șa. Coborâre abruptă și alunecoasă, dar am încredere și nu pierd timp. Apoi ultima urcare, pe noroi. Nu am putere să o fac pe biclă, descalec și alerg prin noroi, încalec repede și la vale. Noroiul se lipește de tălpi ca Iohannis de jet-uri private și clipsez greu. Sau mai greu. Prind viteză, ceva pietriș, e o zonă unde poți face pană de la pietre. Eu am lăsat gumele mai umflate, deși nu ajută pe gheață măcar nu fac pană. Știu un coleg care a făcut pană că a lăsat presiunea jos, ca să aibă tracțiune, dar a riscat și a pierdut. Am mai văzut concurenți care scoteau aer din roți, ca să alunece mai puțin, dar eu am mers pe tare, sperând să se mai încălzească pământul. Nu am ghicit, dar măcar am evitat penele. Am o coborâre cu șanțuri de noroi și apoi o baltă mare cu un mal de pământ imediat pe urmă. Nu reușesc să aleg trasa bună și mă dau jos că alunec ca Bambi pe gheață. Pierd timp și energie. Apoi iar un mal oblic, și aici am emoții și merg strâmb. Clipsez, dau să schimb și să accelerez, nu se puede, muchacho. Mestec în viteze ca mamaia în mămăligă, îmi dă cu cocoloașe și nu pot să îi dau viteză. Frustrant. Huo! Gata prima tură. 

    Am frână spate, merg bine, am un ritm bun, nu mă depășește nimeni, nu cad, dar zonele alea cu noroi mă încetinesc mai mult decât ar trebui. Fir-ar! Plus zonele unde ar trebui să accelerez, acolo iar pierd timp și viteză și energie și moral. Bleah! Fac tura doi cu ceva emoții la noroi, dar merg în ritmul meu. Tura 3 mă lasă rece. Adică mor. De ciudă. Mi se blochează frâna spate și roata. Merg pe plat ca la deal, gâfâi și nu am viteză. Mă prinde lumea din urmă și mă depășește. Să-mi dau palme, n-am noroc. Mai scapă roata spate și mai prind viteză, dar deja încep să mă depășească ăia primii. Semn rău, nu fac 5 ture ca ei, rămân la 4. Sună clopoțelul, ultima zbatere. Mă chinui să schimb vitezele, alerg încet la deal pe scări sau pe noroi, alunec și adun mizeria cu hainele, arăt ca un culegător slab de orez la pensie, dar mai e un pic. Sună in difuzoare că s-a terminat, trec linia de sosire și nu mă felicit. Ce naiba am de sunt supărat!? Nu mi-am rupt nimic, bicla e întreagă, dar se putea mai bine. Sau s-ar fi putut mai bine. Nu mă pricep să mă îmbărbătez azi, sufăr. Adun haine și moral de pe traseu și mă duc la mașină. Verific rezultatele pe net, sunt pe 5 din 5, cu o tură mai puțin decât învingătorul. Prima tură a fost bună, dar pe urmă am început să scad. E nevoie de echipare superioară, mulțumesc că am avut cu ce să mă dau, dar nu poți emite pretenții dacă nu ai bicicleta similară cu băieții buni. Căutăm sponsorizare, deci fac credit. Gata și cursa, cu degetele de la picioare bocnă, o iau spre casă. Mă încarc că am fost la naționale, îmi zic că am făcut bine că m-am înscris. Și nu mă mint, chiar mă bucur că m-am dat. Pe viitor o să fiu mai bine pregătit. Clar. Vă pup pe portofele, să ne vedem cu bine și sănătoși la cap pe orice meleag! Hai ura!

Fratele Mancuso la muncile câmpului.

Din dragoste pentru noroi. La Naționale.

     

Poarta Raiului de la Florești.

    Hai bună seara la toată lumea. Nu cred că am început așa vreun articol d-ale mele. Vezi, sunt în continuă schimbare, mă adaptez la nou dar rămân tot un bou, ca să fac o rimă. Frate, e iarnă și îmi îngheață dejtele pe tastatură, sunt cu Emma la Arte, o aștept în mașină. Am prins o pauză și bag repede povestea mea de la Campionatele naționale de ciclocros, 2025. După ce m-am pregătit asiduu și aplicat aproape 3 luni, pe 30 decembrie seara, am căzut la pat. Mah, nu că căzut, rupt am fost. Nu am apucat să termin nici provocarea de Rapha Festive 500, mai aveam 70 de kilometri. Nu am putut nici să mă destrebălez de Revelion, am stat chill cu cola și prăjituri. Am zăcut vreo 6 zile de nu m-am dat jos din pat, așa de rău am fost. O răceala soră cu covid, fără miros și gust, dar de cacao. Am suferit nasol, dar nu fizic cât psihic că nu pot să ies și să îmi completez pregătirea pentru naționale. La un moment dat am zis că nu mă duc. Am dat șfară în țară și am hoărât să zic "pas". Nu mă simțeam în stare. Câteva zile am stat linișitit, am ieșit si cu bicla, dar eram moale ca un numărul 2 după broccoli cu bere. Asta era pe 7. Pe 8 am început să văd pregătiri pentru concurs pe facebook. Și traseul arăta prea bine ca să îl ratez. Am stat de vorba cu doamna, i-am zis ce cred și că aș vrea să mă dau. Ea m-a susținut, atât timp cât nu mă chinui. Gata, mă dau la Naționale, frățieee! Am rezolvat în 2 zile cu asigurare, adeverință medicală, înscriere și plăți, pe 12 urmează să mă alerg prin frig și noroaie. Vineri, pe 10, nu am putut să mă duc pe afară, am fost doar sâmbătă până la traseu, să îl văd și să dau câteva ture și să îmi iau numerele de concurs. Eu știam că va fi diferit de traseul din octombrie, dar ăsta nou m-a uimit. Zone tehnice, coborâri în viteză pe iarbă, două porțiuni cu noroi mult și ceva apă. Fizic eram bine, nu mă durea nimic, mai behăiam, dar tot am reușit să dau câteva ture în forță. Gata, mă bucur că m-am inscris. Seara, nu am adormit de la emoții. Dimineața am cam tras de ochi, dar eram gata. Ceva mâncare, o banană și un ceai, gata, la cursă. Frig afară, minus 6, o să înghețăm, oaie, dar nu mai dau inapoi. Nu am luat pe nimeni după mine, cursa are 40 de minute și nu are rost să înghețe nimeni în afară de mine.

    Ajung la traseu, lumea deja se încălzește de zor. Mă bag și eu, după ce făcusem câteva dâre pe un teren adiacent, drept. Am intrat și pe traseu, să văd starea. Aici, prima surpriză. Nu am frână spate. De la frig, habar n-am de ce, cablul e blocat. Așa am pățit și acum un an la Porumbacu. La naiba, o să fie greu. Dar am zis să fac coborârile, să văd ce iese. Prima a ieșit. La a doua am ieșit eu. Prin gardul de pe margine. Bine că nu l-am stricat. Un pic șifonat, bicla e ok, moralul a rămas în iarba înghețată. Mancuso, tată, te dai jos de pa cal și bagi alergare la vale, că altfel ajungi pe bucăți acasă. Nici nu apuc să mă învârt bine că se anunță grila de start. Am pierdut noțiunea timpului și mă duc la apel. Mănușile subțiri cu care voiam să mă dau sunt în mașină, nu mai apuc să le iau, o să mă dau cu alea groase. Aia e. Măsurăm cauciucuri, sunt conform, mă așez la start. Suntem 5 la categoria amatori. Eu vorbisem inițial să mă înscriu la un club, să intru la Master 2, dar gripa boalii m-a răzgândit. E bine că ne-au combinat mai multe categorii și părem mulți. Peste 30 număr eu. De fapt, fo' 20. 3 minute, 2 minute, apoi secunde. Mă uit și eu la băieții din jurul meu, îmi fac planul să o țin drept prin plutonaș, văd ce iese. Staaaaaaaaaaaaaart. 

    Garmin e în buzunar, nu vreau să văd puls sau timp, merg la sentiment, dau cât pot să rup fâșul. Și plec bine, clipsez imediat și accelerez. Toată lumea la fel. Depășesc și îmi fac loc, linie dreaptă, apoi curbă la stânga și o coborâre de 2 metri de cazi în spoiler. Grijă mare, curbă la dreapta, iar dreapta și mal. Bleah, nu îmi place. O nimeresc și scap, mai depășesc, apoi, curbe și prima urcare. Hopaaa, am frână spate. Gata, vericule, nu mai cobor de pe biclă. Sunt pe plus, moralul e mai în față, partieeeee. Am deja un ritm bun, mă țin de el. Coborâre, urcare pe scări, zici că sunt o babă în tramvaiul 41, dar nu e stres. Iar coborâre. Pârtieeeeeeeeee! Că sunt cu sania, spatele îmi fuge în toate părțile pe iarba înghețată, dar îl prind și nu cad. Bazon maro, bine că e noroi și nu se vede. Aia va fi bucata mea, acolo am căzut la încălzire, doar că acum am frâne și nu trebuie decât să cobor cu viteză redusă și să patinez spatele până jos. Hai că putem. Vezi unde pui accentul, că miroase a bazon încins. Curbe, linie dreaptă, un obstacol dintr-un zid, îl sar ca o gazelă și încalec elegant. Și depășesc un mușteriu. Muamăăă, fii atent aici, că mă descurc. Dar schimbătoarele îmi fac figuri. Când nu coboară de pe pinioane, când nu urcă pe foaia mare. Mestec de zor în viteze și pierd timp și energie prețioase. O porțiune oblică, off-camber îi zice, cu rădăcini și noroi. Nu reușesc să am încredere și pierd iar timp. Am două zone cu probleme. Gata, sper să nu mai fie și altele. Traseul e desenat frumos, e de fugă. Avem și o spirală, zici că mergem la Bivolaru acasă. Eu îi dau cât pot de tare, dar pierd teren și dau distanță de oricine. Mă amăgesc că va fi bine și mă chinui pedalând în gol. Nu mi se întâmplă de fiecare dată când schimb vitezele, dar e frustrant și îmi taie ritmul. Frâna spate mai îngheață și mă panichez, dar trag tare de manetă și își revine. Și îmi revin și eu. Trec printr-o băltoacă adâncă și ceva noroi lipicios, pun piciorul jos și mai pierd timp. Azi asta e porecla mea, Clepsidra, îmi curge tot nisipul și mă depășește toată lumea. Și colac peste toate pupezele, mi se blochează frâna spate. Ce nu merge ea la început, acum e mereu blocată. Și împing ca nebunul în pedale, pare că își revine. E, uite așa am alergat eu 4 ture. Am luat și o trântă pe noroi când am zis să mă dau jos de pe biclă pentru că sunt mai rapid și mi-au alunecat ambele picioare. Și corect, am pierdut timp. Cum prindeam și eu viteza corectă, acceleram și mă simțeam bine. Sună clopoțelul, ultima tură, sunt depășit cu un tur de băieții care conduc cursa, dar nu mă stresez. Azi am fost bine fizic, dar limitat tehnic. Aia e, nu pot schimba nimic. Eu am zis că mă distrez, și în mare parte am reușit, dar în poze nu prea zâmbesc. Am fost destul de încrâncenat și nu e bine, de acum o să încerc să schimb ceva. Poate o bicicletă de ciclocros cu componente mai noi și mai ales frâne hidraulice, nu cu cablu cum am acum. Și fără schimbător de foi. Dar astea sunt pentru viitor. Cursa s-a terminat, eu am mers la maximum timp de 40 de si ceva de minute, am ieșit pe 5, m-am murdărit de noroi, mi-au înghețat degetele de la picioare. Dar per total a fost o cursă bună, nu perfectă. Mă bucur că m-am dat, e o onoare să merg la naționale, indiferent de disciplina aleasă. Sper să mai crească ramura de ciclocros și să fim mai mulți la start, că e așa mișto să depășești și să fii depășit. O să mă pregătesc și mai bine pe viitor, am ceva planuri pentru toamnă, deci până atunci bag antrenamente normale, bicicletă și tehnici de ciclocros plus exerciții fizice. Vezi, nu dau pe afară de fericire, s-ar fi putut și mai bine, dar cred că am obținut maximum din ce se putea în ziua aia. Acum înapoi la muncă, la renovare de casă și școală, sănătate și bucurie. Ai văzut că nu ne mai trebuie viză? La anul mergem în State. Alți bani, altă distracție! Noi să fim sănătoși, că toate se fac! Uraaaa, uraaaaa! 

    La elite au câștigat Attila Malnasi la băieți și Wendy Bunea la fete. Au fost și amatori și copii și juniori. Rezultate complete aici. Pozele sunt de pe facebook, Federația Română de Ciclism. Mulțumesc.