Pentru că pe 3 septembrie am plecat din nou la război, a treia oară, m-am gândit să trimit o scrisoare acasă, la familie, la cei dragi. Nu e nevoie să o pun la poștă, că ajunge prea târziu spre niciodată. Și oricum nu e nevoie să o trimit, că sunt acasă, pe front. Suntem părtași și ostași într-un război hibrid care ne-a încuiat mințile și ne-a furat linistea. Frontul e on-line, armele sunt proștii și victimele suntem noi și copiii nostri care ajung ai nimănui, pentru că noi, părinții, ne batem ca chiorii pe ideile altora. E multă lume proastă, dar sunt și mulți ticăloși. E atât de multă manipulare și prosteală că îmi vine greu să cred că lumea nu realizează cât de proști suntem că ne certăm între noi. Dezbinarea asta o să ducă la dispariția noastră ca popor. Statul nu face nimic să ne salveze, ba chiar dă o mână de ajutor extremiștilor și îngroapă educația și cultura. Churchill zicea că fără cultură, un popor nu mai are de ce să lupte. Am zis mereu că educația ne salvează, dar situația e din ce în ce mai maro, ca să nu zic de căcat. Nu îmi plac gândurile pe care le am, aș pleca în lume, dar nicăieri nu e perfect. Noi avem niște planuri legate de școală sau universitate mai bună pentru Emma, dar nu acum, imediat. Testăm apele, aerul din Londra, Emmei îi place mult acolo, am fost deja de două ori și se simte ca acasă acolo. Nu e simplu, că ei îi place știind că e la plimbare, urmează să se întoarcă acasă. Poate exagerez eu, dar nu vrea să iau o decizie care să o afecteze pe termen lung. Până și eu, genul de om care poate trăi oriunde, am emoții dacă m-aș muta de tot de aici. Păi eu nu am rădăcini adanci și tot îmi fac griji în legătură cu sufletul meu desțelenit, dar ea!? Ea iubește locurile unde a crescut, casele, oamenii, curțile, animalele, pereții și "mobililii". E atât de înrădăcinată că îmi e teamă să nu se ofilească departe de aici. Nu e ușor să îți faci un drum aici, în România, îți trebuie obraz gros, pile și relații, și mult noroc. Nici afară nu e ușor, dar parcă mediul din UK e mai potrivit felului ei de a fi, ea nu dă pe nimeni la o parte, nu se bagă în fața nimănui. Pe când aici, asta e regula de bază, fă-i pe toți, fii cel mai primul. Poate s-o mai schimba pe măsură ce crește și se va adapta mai bine decât noi adulții, nu știu. Singura certitudine e că școala de acolo e mai bună decât asta de la noi. Toate celelalte sunt detalii, cu plus și cu minus în toate direcțiile, nu pot să spun că am un loc preferat. Si am mai observat un lucru: aici, când ieși pe stradă, ai grija să nu te iei la bătaie cu cineva, suntem toti încordați și puși pe harță. Când am fost la Londra, am observat tocmai pe dos, lumea își vedea de ale ei, nu simțeai că trebuie mereu să stai în gardă, pe drum, în metrou, în autobuz, în stație, nu era nimeni să te dea la o parte. Ei, bine, asta mie îmi place mult, că există respect. Sau măcar niște reguli impuse și te simți mai în largul tău. Și acolo sunt multe probleme, dar și aici. Dar astea 2 aspecte sunt clare. Posibil să decidem că putem să trăim aici, Emma să își facă drumul ei frumos și aici, nu știu ce aș alege acum, cu un "DA" hotărât. E o decizie importantă, nu o luăm de azi pe mâine, dar peste trei ani, la alegeri, extremiștii vor prinde și mai mult avânt și am putea să plecăm vrând-nevrând. Mai e până atunci, nu disperăm. Hai că nu am scris deloc până am scris iar tot. Și nu am acoperit ciclismul, ca și acolo am idei de aberat. Mulțumesc pentru atenție, ne vedem în următorul articol.
 |
| Nici măcar în minte nu avem bagajele făcute. |